- Advertisement -
- Advertisement -
Cine este Andrei Ailenei?
Am 31 de ani, sunt pasionat de sport în general, în special de alergările de anduranță. Dintotdeauna am fost o fire activă, așa că doza mare de energie o consumam în diferite activități fizice. Printre hobby-uri se numără înotul, rolele, fotbalul, drumețiile și cititul. De asemenea, fiind o fire altruistă, îmi place să mă implic în acțiuni de voluntariat.
„261,336 km alergați în 24 de ore
Pentru unii ar fi mult, pentru alții acceptabil…pentru mine, doar o cifră care trebuie îmbunătățită.Am avut plăcerea de a alerga la Verona la Lupatotissima 24h, cursa open, concurs în cadrul căruia s-a desfășurat și Campionatul European de 24 de ore de alergare. Pentru 24 de ore, orașul marii iubiri s-a transformat într-un adevărat război purtat de cei mai valoroși ultramaratoniști de asfalt din Europa.
A fost o cursă legendară. Probabil cea mai tare cursă de ultramaraton de asfalt din istorie. Lituanianul Alexandr Sorokin, după ce bătuse anul trecut recordul de 303 km al legendarului Kouros, despre care se vorbea că nu va fi bătut nici în 100 de ani, a reușit o performanță incredibilă, de 319,6 km.
Peste 300 de ultramaratoniști s-au întrecut pe un traseu extraordinar de dur, cu o lungime 1525m, cu 3 curbe la dreapta de 180°, 3 la dreapta de 90° și doar una la stânga de 90°. Alergătorii știu ce înseamnă astfel de curbe într-un concurs, atât pentru micșorarea rezultatului datorită frânărilor cât și pentru uzarea excesivă a articulațiilor. Măcar dacă ar fi fost egal numărul de curbe la dreapta cu cele de la stânga.
Nu numai traseul a fost dur, cât și condițiile meteo, cu o ploaie abundentă și rece în primele ore, urmată de căldură sufocantă după amiaza și un frig nimicitor noaptea.
Planul era să alerg 8 ture pe oră, ceea ce ar fi însemnat un total de 292 de km. A fost prima dată într-o cursă când am mers după plan, nu după feeling, așa că am alergat lejer și controlat, fără a face abuz de excesul de energie de la începutul cursei, dar constanța alergării mă propulsa în clasament de la oră la oră.
În primele 12 ore m-am ținut bine de plan, mai puțin în 2 ore, când am făcut cu o tură mai puțin, datorită unor pauze mai lungi, de schimbat echipamentul și mers la toaletă. Dar erau 2 ture ce puteau fi recuperate prin adrenalina ultimelor 2-3 ore de concurs. Sau și fără ele ar fi fost un rezultat excepțional, dar important era să meargă planul în continuare și în a doua parte a cursei.
Din păcate frigul de peste noapte m-a încetinit, așa că m-am focusat pe atingerea unui obiectiv de 280 km. O greșeală a făcut însă să îmi scadă moralul și motivația, așa că nu mi-a mai păsat de rezultat, ba chiar m-am gândit să renunț cu 3 ore înainte de final, că oricum aș fi câștigat chiar și așa cursa open (am avut peste 30km avans față de locul 2). Dar sunt un Invictus, așa că nu aveam cum să renunț fără a lupta până la capăt. Greșeala a constat într-o combinație de băuturi care a avut un gust ce m-a făcut instant să vomit,stare care m-a ținut vreo 10 minute și care m-a încetinit și mai mult în următoarele 60 minute. Așa că greșeala aceea, din lipsa motivației, a fost dublată de prostia de a lua o pauză, stând așezat. Evident că m-am răcit și au început să mă doară picioarele îngrozitor la fiecare pas. Și în loc să am curajul de a începe să alerg, știind că mi-aș fi revenit dacă mă încălzeam, am continuat la pas iar picioarele au început să doară și mai tare iar frigul să mă pătrundă până la limita hipotermiei, oricât de gros mă îmbrăcasem între timp (aveam inclusiv folia de supraviețuire pe deasupra – mulțumesc, Ramona Ianas .
Sunt convins că aș fi avut o mai mare motivație să trec peste aceste greutăți dacă alergam în cadrul lotului national. Fără suficientă motivație recunosc că am fost slab și nu am luptat suficient, așa că două ore cât au trecut până a început să ardă soarele doar m-am târâit pe pistă. În ultima oră, după ce m-am încălzit și m-am schimbat din nou în haine scurte, mi-am adus aminte de toată munca și sacrificiile din spate, așa că am început să alerg extraordinar de bine, ba chiar gonind în ultima jumătate de oră.
Înainte de acel moment greu de peste noapte, care mi-a stricat cursa, eram pe locul 6 în clasamentul campionatului european, la 140 m de Ivan Penalba, pe care știam sigur că îl voi întrece. El a terminat pe locul 4 în cele din urmă.
Acest rezultat vine după 6 luni de când am început să performez la un astfel de nivel și după doar 9 luni de când mă antrenez profesionist, dar e vorba de 9 luni în care am acumulat peste 6300 de km alergați, luni în care am făcut extrem de multe sacrificii pentru a ajunge aici. Deși fizic eram antrenat pentru a alerga 290 km, poate că psihicului îi trebuie mai mult timp, pentru că un singur moment de slăbiciune / demoralizare m-a costat cursa.
Acum, multă lume se întreabă, justificat, de ce nu am făcut parte din lotul național, deși aveam deja baremul îndeplinit, după rezultatul de 237km, din februarie, de la Barcelona. Intenția de a participa la acest european mi-am exprimat-o încă din martie în iar listele de înscriere au fost trimise pe 31 mai. În luna mai eram în curs de legitimare la un club, dar rezolvasem până la termenul limita de 31. Însă eu mi-am exprimat intenția de a participa și la Campionatul Mondial de 48 de ore, în SUA, și s-a considerat că nu îmi revin la forma necesară pentru a concura și la european. Chiar dacă îmi reveneam doar la 90% din capacitate, știu că tot as fi putut alerga în jur de 250km. Din păcate, nu am obținut viza pentru SUA în timp util, chiar daca am făcut tot ce a depins de mine. Un formular completat de organizatorii concursului din SUA nu a fost procesat la timp. De fapt e o adevărată poveste în spate. Am trăit cele mai pline 3 săptămâni de frustrări, supărări și totodată speranță, din viața mea. Pentru că am sperat până îl ultima zi și am făcut tot ce a depins de mine. Mi-am dorit extrem de mult să ajung acolo, pentru că știam sigur că aș fi câștigat.
Revenind…după ce a picat participare la mondialul din SUA, mi-am exprimat din nou dorința de a face parte din lot, dar a fost târziu. Daca era mai multă bunăvoință și înțelegere sunt sigur că s-ar fi putut rezolva. Aș fi putut fi pus pe lista de rezerve atunci în mai. Sau as fi putut ca nici măcar sa nu anunț că merg și în SUA, fiind vorba de altă organizație care ținea concursul. Sau cine a făcut regulamentul intern putea să facă o excepție de la regula că nu ai voie să ai alt concurs cu o lună înainte de european. Așa, din 4 băieți înscriși în lot, 2 s-au accidentat…deci România nu a avut echipă de băieți la acest campionat, că trebuia să fi fost minim 3. A fost o gestionare proasta a lotului…pentru că ar fi trebuit cu siguranță să înscrie mai multa lume în lot, daca tot permitea regulamentul. Și ar fi trebuit să își dorească mai mult să mă ia în echipă, cu așa rezultate avute anul acesta. Dar nu îmi plac polemicile, așa că nu dezvolt mai mult. Sper doar să fie mai bine anul viitor și să pot fructifica munca și rezultatele mele în mod oficial pentru România.
În orice caz, faptul că nu am fost în lot doar a făcut ca eu sa apar într-un alt tabel cu rezultate. Ceea ce contează cu adevărat, experiența și amintirile care rămân, sunt oricum aceleași. Și mai ales, tot România am reprezentat-o și eu. Tot cu tricolorul am urcat pe podium la final. Tot tricolorul îl aveam pe piept, pe tricoul cu care am alergat majoritatea timpului. Și era la fel de vizibil că pentru România alerg.
Ca și concluzie, încă am făcut mici greșeli, încă mai am multe de învățat și de îmbunătățit, dar important este progresul, iar la mine a fost cât se poate de vizibilă evoluția. Sper să găsesc suficientă motivație să continui și anul viitor pe acest drum pe care am pornit, pentru că vor fi 3 mondiale (Italia, UK și Taipei) și unul știu sigur că îl pot câștiga.
În mod formal ar trebui să închei cu mulțumiri, că am avut parte de sprijin și de oameni care mi-au fost alături. O să revin în altă postare, când voi avea poze. Dar acum, chiar dacă nu mă caracterizează, o să fiu egoist, o să îmi mulțumesc doar mie, că nu am cedat, chiar daca am avut multe sacrificii de făcut, chiar dacă a trebuit în ultimele luni să mă trezesc la 5 ca la 6 să fac primul antrenament; chiar daca toate finanțele mele s-au îngropat anul acesta doar pe zona ultramaratoanelor și a ceea ce înseamnă antrenamente/cantonamente/suplimente/nutriție/echipament; chiar dacă am avut parte de oameni care ar fi putut să mă sprijine și s-au prefăcut că nu exist (FRA); chiar daca clubul la care m-am înscris nu a mișcat un pai pentru mine… Toate astea m-au făcut mai puternic. Sunt optimist, sunt sigur că va fi mai bine anul viitor.
Una peste alta, rezultatele din acest an se datorează lui Ben Ami, omul care a crezut în mine mai mult decât eu însumi, cel care și-a sacrificat foarte mult timp și energie, cel care m-a primit în casa lui în weekenduri pentru a face alergări la aer curat și mă aștepta cu masa pusă după antrenamente. Cu siguranță el e cel care și-a dorit întotdeauna mai mult decât mine și a țintit sus. Ăsta a fost un rezultat de echipă.”
Transmite capitanul de armata, Andrei Ailenei pe pagina lui de Facebook.
Go INVICTUS!
